Calator prin tara tuturor paradoxurilor
Weekendul trecut am fost la niste oameni dragi mie, care se odihnesc muncind. Lucreaza in si cu corporatii, dar cu toate ca ajung in fiecare seara rupti de oboseala acasa, abia asteapta sa vina weekendul ca sa se relaxeze muncind. Fizic de data asta. Gradinarit si bricolaj de nivel industrial. N-au incredere in meseriasi, nu vor s-arunce cu banii pe servicii proaste, dar le si face placere. Iar la final de zi isi dau in cap (si ficat) cu vin, tarie si gratare, apoi o iau de la capat. Multi romani traiesc asa. De sute, poate mii de ani.
Am cunoscut de pilda o tanti din fundul Olteniei care are zeci de vite si gaini care mor de batranete. Mananca de pe urma lor doar lapte, branza si oua. Nu taie niciuna ca-i se imputineaza averea. A cam uitat dumneaiei gustul carnii, dar asta nu inseamana ca si-a pierdut energia. Sa nu uitam ca in zona respectiva nu exista masa fara praz si nu stau prost nici la alte legume pline de vitamine. Una peste alta, femeia asta la 70 de ani pune zilnic un taur la vechiul ei plug de lemn lasat mostenire intre generatii, se inhama alaturi de el la jug si scurma cu sete, si un picde ura cred, glia stramoseasca. La aproximativ 100 de metri de aceasta scena trec eu cu SUV-ul de fabricatie germana comutat pe asistentul automat de adaptare a suspensiei si caut o benzinarie cu GPS-ul de pe BlackBerry. Nu vreau sa folosesc computerul de bord, ca as intrerupe DVD-ul meu preferat cu Celentano. Oriunde in Romania pe o raza de 20 de kilometrii patrati intalnesti ultima generatie de tehnologie din orice domeniu, la un loc cu cel putin o relicva de trai si mentalitate provenind direct din Evul Mediu, fara sa sufere vreo modificare esentiala.
